Astazi, in autobuz, o fetita pe nume Irina m-a facut sa ma bucur si sa mai sper ca lumea nu este chiar asa rea cum ni se baga in cap ca ar fi … si daca n-ar fi nu s-ar mai povesti. Asadar, iata o “bucata” de realitate:
Irina, o fetita imbracata modest, cred ca eleva cam prin clasa a III-a/a IV-a, se uita intrebator la buchetul meu de flori de toamna, din mana si a inceput sa vorbeasca … mai mult singura.
Redau aici monologul ei (mai era cu o colega in autobuz, dar cealalta fata nu zicea decat “da/nu”).
“- Ce frumos e afara! Hai sa-ti zic ceva:
- Am vazut poze cu mama cand era mica. Mama era foarte frumoasa, ii ziceau Mariuca, pentru ca era mica. Si avea o rochita scurta si semana leit cu mine (m-a surprins folosirea cuvantului “leit”), adica era foarte frumusica … Cand a crescut mai mare, lumea la tara ii zicea Marioara, ca doar era mare! Si cand a venit la oras si-a schimbat numele in Maria ca ii era rusine s-o strige lumea ca la tara.
- Dar pe mine nu m-a crescut mama ca era prea ocupata. Si tata era prea ocupat cu munca. Pe mine m-a crescut bunica si ei ii zic eu mama. Bunica-i o scumpa. E … ca o bunica!
- Am avut si unchi, dar a murit de o boala mai grava decat cancerul. Dar era frumos 
, l-am vazut in poze, era tare frumos. Dumnezeu sa-l ierte!
-Eu o iubesc totusi si pe mama foarte mult pentru ca este ocupata, ca sa aiba cu ce sa ma creasca pe mine.”
Apoi a venit spre mine, pregatindu-se sa coboare. I-am intins buchetul de flori. Si i-a zis atat: “pentru mama ta”.
M-a privit cu un zambet de ingeras si mi-a zis :
-Multumesc frumos.
Apoi le-a mirosit: “Ce frumos! Miros a miere …” si a coborat, lasandu-ma cu gandurile mele: “Oare ce miros are mierea ?”
